In?l?are

[APEX]

Poate fi scris un scenariu de film documentar ?

Am ieºit la poarta acestei vieþi sã întâmpin noua naºtere. Dincolo de rãsãrituri de stele am pus soare, o nestematã scânteie din foc stelar ce în plasmã portocalie a rãsãrit.
L-am pus pe Meºterul Manole sã scrie cu limbi de foc, în zid de flacãrã, cu litere din cãrãmidã roºie sã ardã, pentru a construi zidul timpului.

Noi suntem cãrãmizi de timp, mai mici sau mai mari. Am luat un ou de timp ºi l-am pus cu mielul dumnezeirii la masa cinei, cinã de familie ºi prieteni.
Unul, întors cu gândul, a vrut sã nu fie izbandã de bine. Ascuns în vânzare de viitor, înfaºurat în zîmbetul trãdãrii, a nãdãjduit cã nu va duce crucea în spate prin timp. Nu a ºtiut cã pune pe umerii celor mulþi, grea povarã în cãruþe mari ºi multe, înºiruite pînã poate spre infinit.

Scânteia vieþii este sâmbure de începuturi care par sã nu aibã sens. Dar ascuns acolo undeva, începutul care este în sine un alt sfãrºit, determinã sã fim noi ºi universul care ne înconjoarã.

Nu pot rupe lanþul dezrobirii! Carele mari ale timpului se miºcã greoi dar sigur, spre izbãvirea troiþei de la capãtul drumului pentru cãlãtorul însetat de cunoºtinþe.
Cumpãna fântânii se apleacã cu ciuturã de timp sãpatã, ciuturã din copacul pãdurii universului, crescut de spaþii ºi multe stele ce`n nopþi a fost învãluit de ele. Cumpãna se apleacã sã ia apã vie, pentru noi vii ºi ei morþii din mormânt.

În urma carelor, lume multã, cu tãlpi arse de colb stelar fragmentat pe planetã albastrã, cu orizonturi ce rãsar maestuos, traseazã drum lung ºi îngust pe ºoseaua modernã de civilizaþie, ºosea pe care vin timpurile din urmã. Roatã de car ºi maºinã puternicã, car de început ºi maºinã inventatã cu metale grele topite, pun flãcãri în cuptoare de inteligenþã, pun tot ce am adunat noi.

Apoi în sâmbure minuscul de ac, fir de siliciu memorie vie, concurezã construind un nou drum, fãrã praf, drum prin cablu de luminã, canal de dus a noastre cugetãri. Ramificaþii unite ca un mare dat ce va veni, ca sã fim toþi în unul ºi unul in toþi. Cuprinsul nu are margini, chiar dacã nu vezi dincolo de furtuna deºerticã roºiaticã, care ne acoperã cîteodatã timpurile. Ea vine ºi pleacã lãsând timp pentru a curãþa, ce poate fi murdãrit ºi ce nu iºi are locul în aceastã lume.

Prin rachete, telescoape ºi sateliþi, încercãm sã pipãim stele ºi planete. Vederea noastrã s-a mutat de la drumul troiþei spre drumuri de univers. Cãutãm sã stãvilim setea ºi mângâierea sufletului, la intersecþii de galaxii stelare, în troiþe prãbuºite ºi înºurubate de greutatea timpului, rãmânând cãlãtori prin spaþii fãrã de sfîrºit. Vrem sã facem o Masã a Tãcerii în univers prin Brîncuºi, el, coloanã stîlp de infinit. O cina ca de tainã pe masã de tãcere, la care izbãvirea sã cuprindã, toate începuturile ºi toate sfarºiturile.

Luãm o particulã infinit de micã dar ºi mare în acelaºi timp, încercând sã ne încrustãm chipul ºi mintea pe ea ºi în ea. Cãutãm fenomenul fecundãrii materiei, a ADN-ului ei, pînã jos acolo în groapa timpului ºi în adâncimile lui .

Intrãm în infinitul atomului, oprindu-ne pe orbite care practic nu sunt, încercând sã spargem adîncimi prin mari acceleratoare.

Oare ce cãutãm ? Oare ce vom gãsi ?

Intrãm prin trepanaþii într-un univers enigmatic cu ramificaþii ºi drumuri, iarãºi drumuri poate cu troiþe, dar suntem în noi, în ce este conºtiinþa noastrã sau purtãtorul acesteia, scormonind însetaþi ºi chinuiþi. Ne mângâiem sufletul în aceste ramificaþii cu scântei ºi semnale necunoscute, potolindu-ne temporal setea de cunoastere. El, Hristosul, nu-l putem scoate ca imagine din aceste imense ramificaþii, el fiind rãstignit pe crucea minþii noastre.


Facem compresii uriaºe sã înghesuim spaþiul lui Einstein, într-o fracþiune micã de timp, imposibil de mãsurat vreodatã, pânã la sfirºitul limitei sale de existenþã. Scriem poezie ºi prozã pe timp, timp care deruleazã litere ºi cuvinte, imagini, ducându-le undeva departe pânã unde nu putem afla. Chinuim natura prin tot ce este ºi o privim cum moare. Omorâm pãduri întregi închizand ºi oprind drumuri de ape. Aruncãm infinitãþi de gunoaie în noi ºi în jurul nostru, fãrã sã ne pese. Facem rãni irecuperabile planetei, rãni care rãmân în dimensiunea timp. Rãnim suflete de lîngã noi, în egoism feroce de posesie ºi vrajbã.

Timpul se încruntã ºi priveºte dezastrul celor care nu înþeleg sufletele lor câineºti. Pentru ei nu existã troiþe de timp ºi intersecþii de drumuri. Nu existã fântânã cu ciuturã, cu apã rãcorosã care sã le dea apa invierii.

Rotundul oului pictat înainte de fructe ce în pomi sã rãsarã, ne spune nouã cã viaþa din ou se trage cu o mare întrebare;

Ce a fost primul ? Care ou ?

Astãzi albul din ou cu roºul din albul vinelor pãmântului, deschid sãrbãtoare mare cu galbenul cîmpiilor ornat ºi frãmântat de maini harnice, unele încã fãrã motoare. Frãmântând în covete strâmte ºi în cuptoare rumenite, în lut de galben ars, dãtãtor de sevã ºi energie prin coaja pe care copii mici ºi cu gingii fragile o molmojesc, drãguþ ºi frumos, parca privim tablou de mari pictori ce prin coajã de pâine au fãcut ºi adus lumii frumuseþi de neuitat.

Dacã unim începutul cu sfarºitul, vedem cã este aceaºi masã, una de început care duce destine ºi alta de sfarºit care pregãteºte un nou început. Pe ele bucatele lumii stau trufaºe, cu merit ºi cu trudã de braþe ºi minte muncite. Ele sunt masa Domnului de început ºi de sfârºit. Noi suntem meseni trecãtori, unii care cu Iaudã au vândut, alþii care au nãdãjduit împãcare, liniºte si bucurie, pentru când Domnul pentru ei se va înalþa.

Noi trebuie fiecare în suflet sã cuprindem lumea, cu întreaga noastrã minte, în nemãrginita ei diversitate ºi sã ne dãm mâna într`un cerc uriaº al recunoºtinþei. Cercul planetar sã se facã auzit, pentru aceia dintre noi care vor sa fie Rai ºi împotriva celor care vor sã fie hoþi, tâlhari ºi alte feluri, nesuflete care îºi vor primii pedeapsã ºi care atunci când vor muri, nu vor duce cu ei alte bogaþii mai vrednice decât sufletul.

Viorel Muha Publicat ; http://www.poezie.ro/